Cu cât te urci mai sus pe Munte, cu-atât e vântul mai puternic
Și crivățul te bate-ades și totul ți-e mai neprielnic
Cu cât ți-e ținta înspre culmi, cu-atât ți-e mersul mai abrupt
Piciorul ți-e de bolovani adesea frânt, adesea rupt

Cum pișcă vântul ca un bici... și soarele te arde tare
Și ce pustiu e-n jurul tău și totul vrea să te doboare...
Și pe poteci, în vârf de Munte, mai umblă câini ce nu-s legați
Dorind să sfâșie din tine, venind spre tin', lătrând turbați

Și biciul limbii... o, ce aspru! De câte ori l-ai încercat...
Și câte vorbe n-auzit-ai si câte nu te-au tulburat?
M-am speriat de toate acestea și-am vrut să fug spre Tars și eu
Să mă ascund pe-un fund de barcă, dar m-am temut de Dumnezeu...

Mi-am amintit atunci de Pavel cum povestea câte-a pățit
De câte ori fiorul morții pe pielea lui l-a tot simțit
Corabia cum s-a sfărâmat, o, ce primejdii a trăit!
În toate-aceste încercări el ce-a făcut și ce-a gândit?

În osteneli și în necazuri, în privegheri adeseori
În foamete, sete și posturi și între frați fără valori
Nu s-a oprit din alergare, a continuat nestânjenit
Căci a privit spre Cel ce-l cheamă, cu ochii lui, necontenit!

Nu și-a mutat deloc privirea spre lucrurile trecătoare,
Ci a privit mereu spre Țintă, spre slava lumii viitoare.
Privind la această mărturie, aș vrea și eu să 'naintez
Să urc spre locul de-ntâlnire, chemarea mea să mi-o urmez!

O, iartă-mă de lașitate! Eu încă n-am trăit decât
Un vânt ce bate mai puternic, un bici de limbă, doar atât!
Când voi ajunge sus pe culme, când voi privi la a Ta față
Ce bucurie mare-a fi că n-am cedat la vremea hoață!